Când eram copiii, visele nu aveau graniţe, trăiam viaţa la altitudine chiar dacă nu aveam atitudini potrivite, ne doream să fim cei mai mari… dar crescând ne-am dat seama că banii se fac greu, părinţii nu cred în noi, pastorii nu văd în noi slujitori prezenţi ci doar “viitorul bisericii”… încet, încet am ajuns din vulturi să devenim nişte găinuşe fără aripi. Probabil de aceea ne-am apucat de citit unii…În cărţi poţi fi prinţ, chiar dacă în lumea reală eşti un cerşetor; poţi să fii bogat chiar dacă în lumea reală eşti sărac şi încerci să plăteşti datoriile părinţilor cu alocaţia ta; poţi să fii înconjurat de prieteni chiar dacă te simţi singur; poţi să fii… chiar dacă… dar când coperţile se închid totdeauna eşti obligat să faci o călătorie din staţia virtual spre staţia real: în lumea în care părinţii nu te înţeleg, colegii fac “mişto” de strabismul tău, în lumea în care vezi că băieţii din biserica ta au terminat cu alto şi încep cu rândul de la sopran în timp ce tu eşti numai la alt… şi pentru că te simţi neacceptat există o soluţie, numită “soluţia lampa lui Aladin”. Şi duhul îţi vine în ajutor, prietenia stă de tine la o distanţă de un clik, se numeşte “prietenia virtuală”. Nu doresc prieteni perfecţi pentru că nu există, vreau prieteni care te pot ierta atunci când greşesc. Prietenia adevărată se bazează pe cunoaştere, dacă nu cunoşti nu poţi adresa “te iubesc”, poţi săruta dar niciodată să iubeşti… ceea ce face diferenţa dintre o prietenie virtuală şi una reală este că prietenie înseamnă mai mult decât câteva cuvinte scrise urmate de două puncte, paranteză. Uneori ai nevoie de o îmbrăţişare, alteori de o mână bătută pe umăr, alteori de o palmă… şi mai am ceva de spus în şoaptă: uneori ai nevoie de un sărut al iubirii, iar monitorul nu simte asta… Doar un prieten real îţi va spune când faţa îţi este murdară de noroi, unul virtual probabil că nu va vedea, poate doar va intui… uneori cel mai bun prieten este cel cu care ai putea sta pe un pridvor spunând niciodată vreun cuvânt şi totuşi având sentimentul că a fost cea mai bună conversaţie pe care aţi avut-o vreodată… uneori pe “mess” doar când scrii, şi când ţi se scrie simţi că ai importanţă… nu vreau să spun că internetul nu e bun. El este o trambulină benefică pentru stabilirea unor relaţii ce transcend distanţe geografice, distanţe de ordin social, cultural, religios… dar uneori prea departe ne-a aruncat această trambulină… Afară ne aşteaptă pomii înfloriţi, un mediu pentru prietenii adevărate (un apropo pentru cei care nu au văzut pomi înfloriţi şi înverziţi), nu se mai mătură seminţele de lângă “laviţa satului” dar ni s-au lipit literele de pe tastatură pe degete… În faţa calculatorului eşti utilizator, şi probabil mai greu eşti „un prieten”… Prietenia adevărată se naşte în timpul căutărilor, în timpul liceului, al facultăţii, dar se menţine în plâns şi în râs, în durere şi în lacrima bucuriei, când râzi cu poftă, şi când renunţi la tine ca să împlineşti ceea ce Isus spunea: “iubeşte cum am iubit şi Eu…” Lumea virtuală e lumea măştilor… Virtualul îţi dă un somn dulce, un somn al liniştii nepăsătoare că eşti bine aşa cum eşti, când realitatea este alta… trebuie să avem aşteptări realiste, să iubim viaţa la parter trăind cu gândul la cer dar cu picioarele pe pământ. Prietenul adevărat te ajută să visezi. Visul este frumos şi necesar în măsura în care ne construieşte o motivaţie pentru a face şi pentru a lupta pentru mai mult, nu pentru a “dormi” mai mult… Iar acum gata cu amintirile, haideţi să ne întoarcem în lumea reală, afară te aşteaptă o persoană căreia poţi să îi fii un prieten…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu